Scriu despre chestia asta, pentru că e mult prea frecventă în ziua de azi şi m-am săturat până peste cap de oameni care gândesc negativ, se autodistrug, se plâng că nimeni nu le e alături şi atunci când cineva încearcă să-i ajute spun: " dar viaţa mea e roz! ". Prea multă ipocrizie.
În primul rând, poate nu e doar vina lor pentru stadiul în care ajung. E şi lumea din jur care îi împinge spre autodistrugere, ca mai apoi să nege adevărata viaţa pe care o duc, spunând că aşa au fost dintotdeauna şi că nu au nevoie de ajutor. Poate că niciodată n-am fost în stare să ne ajutăm între noi, pentru că suntem prea ocupaţi cu propriile probleme, dar nu putem trăi în singurătate. Speli nişte ţoale, după mergi singur/ă la un suc, după te plimbi prin parc, aberezi în mintea ta şi alte chestii d-astea şi te întorci seara acasă şi pam! n-ai pe nimeni cu care să vorbeşti şi te deprimi, gândindu-te cum ar fi dacă te-ai sinucide.
E vina noastră, dar şi a lor. Nu găsesc absolut niciun motiv concret şi normal pentru care cineva să aleagă să-şi pună capăt vieţii. Mi-e silă de asemenea oameni. Te-a părăsit iubita/iubitul? Ok, plângi o lună, şapte, un an sau doi şi mergi mai departe că nu te-ai desfăcut în două! Ţi-ai pierdut slujba, ţi-a ars şi casa şi ţi-a murit familia în acelaşi timp? Bine, aici e ceva mai complicat. Dar totuşi, dai dovadă de laşitate şi prostie să-ţi bagi un cuţit în inimă sau un glonţ în bostan. Ridică-te din nou, fii un om care să le arate celorlalţi că, deşi ai trecut prin cele mai groaznice lucruri, ţi-ai revenit. Consultă jdemii de psihologi dacă tu consideri că nu poţi izbuti fără ajutorul cuiva. A merge la un psiholog nu e aşa ruşinos precum cred românii - ăia încuiaţi.
Poate că ce am spus până acum nu e chiar coerent, dar având atâtea idei în minte am şi eu probleme - ca orice om, în a le aranja într-o ordine.
Bun, altceva ar mai fi faptul că cei care ajung la acel gând se înconjoară de oameni şi situaţii nefavorabile, astfel că sunt "îmbibaţi" cu sentimente negative, viaţa lor devenind la rândul ei negativă. După se plâng că fuge fericirea de ei, că totul le merge prost şi gata, s-a zis cu ei. În caz că nu se sinucid chiar în secunda respectivă, încep să bea, să se drogheze şi să fumeze mult. Tot o formă de sinucidere e şi asta - în cazul în care-şi dau seama că se distrug şi apelează apoi la ajutor specializat e bine, iar în cazul în care o ţin aşa cu gândul că o să crape până la urmă e... mnea, naşpa.
Poate că sunt o fraieră că nu mă apuc şi eu să mă îmbăt de "distracţie", sau să fumez şi să mă droghez. Dar sincer, nu vreau sa mor aşa de tânără. Şi nu cu toate organele aproape moarte înainte să-mi dau eu seama. Am recunoscut şi-o să tot recunosc că a fost o perioadă când am fost deprimată continuu şi mă gândeam numai la tâmpenii, dar din moment ce mi-a trecut şi mi-am dat seama că viaţa e frumoasă şi chiar merită, cred că mi-am revenit şi mă simt un caz fericit. Poate că mă comport aiurea, mă enervez şi spun chestii nu tocmai drăgute oamenilor care sunt deprimaţi mereu şi se gândesc la sinucidere, se droghează, se taie cu lama şi ce naiba mai fac, dar urăsc să văd atâta.... nici nu ştiu cum să-i zic. Nu merg pe principiul că am o singură viaţă, pentru că îmi plac cărţile şi spun că am atâtea vieţi câte cărţi am citit şi voi mai citi, dar în lumea materială am o singură viaţă şi trebuie să o trăiesc într-un mod constructiv şi care să mă bucure, să simt că... trăiesc. Nu că mă distrug ca proasta. Pentru că cei cu tendinţe autodistructive sunt proşti. Indiferent de ce mi-ar reproşa mie lumea cum că sunt dură şi s-o las mai moale, că nu merită să fiu aşa cu bieţii oameni, că cine ştie prin ce au trecut şi blaaa. Hai, serios?! Mai gândiţi-vă! Nu te-ai născut tu, fiinţă raţională cică, pe planetă asta ca să te sinucizi. Că ori mai bine nu te mai năşteai, ori mai bine erai o stană de piatră pe undeva prin Australia. Sau un copac.
Nu fiţi şi voi ca simboliştii care vedeau moarte, boală şi lucruri urâte în absolut orice, spunând că nici măcar iubirea nu mai este o formă de salvare. Mai căutaţi şi nu vă înconjuraţi de oameni fără minte şi care fac chestii distructive doar pentru distracţie. Că, indiferent când vor muri, nu prea se vor putea lăuda cu o viaţă trăită frumos, ci cu o pierdere de vreme. Iar tu, alegând altă cale, alt drum, altă viaţă, cum vrei să-i zici, te vei putea lăuda cu atât: am trăit, trăiesc şi voi mai trăi.
S.
