Rusesc...

Gerul îi lovea obrajii, făcându-i să devină roşii. Vântul puternic îi răscolea buclele, unele şuviţe acoperindu-i ochii, astfel încât nu mai distingea clar ce se afla în preajma ei. Mâinile erau şi ele reci şi roşii.

Poate aştepta pe cineva? Dar peronul era gol. Niciun tren nu pleca şi nici nu venea din cauza vremii. Doar mintea ei călătorea, în acelaşi compartiment cu ea aflându-se nostalgia şi speranţa. Călătoreau înapoi spre trecut, întorcându-se apoi în gară. Staţionau, fiindcă aveau nevoie de o perioadă de calmitate. Când luau trenul spre o destinaţie necunoscută – viitorul, se opreau la fiecare staţie şi nu aveau curajul să meargă mai departe.

Ochii albaştri, de gheaţă, priveau zăpada care cădea continuu şi o înconjura, umezindu-i paltonul. Apa topită îi intrase şi în pantofi, făcând-o să simtă o uşoara amorţeală. Îşi înclină puţin capul şi, cu ochii mijiţi, privi în depărtare. I se părea, poate, că vede pe cineva. Mai mult ca sigur doar imaginaţia, căci pe acea vreme şi la acea oră nu era nimeni pe străzi, mai ales în gară.

Ca trezită dintr-un vis, îşi lua bagajul şi coborî cum putu treptele îngheţate, continuând să meargă de-a lungul şinei de tren. Un zâmbet de abia schiţat îi apăru în colţul gurii şi scăpă ce avea în mână. Bărbia începu să-i tremure şi se prăbuşi în zăpadă, aceasta aproape acoperind-o.

Închise strâns ochii şi înălţă capul spre cer. Părea că vrea să rostească anumite cuvinte, căci avea buzele întredeschise. Îşi cuprinse trupul cu mâinile firave şi crăpate din cauza gerului, încercând parcă să nu mai simtă golul din suflet.

Voise să ia trenul spre viitor. Spre o altă lume, în care nu ar mai fi existat critici şi condiţii. Crezuse că putea lupta cu toţi pentru ea, pentru liniştea ei... dar se resemnase. Venise în gară pentru un adio, vrând ca de faţă să fie oameni. Dar martor îi era doar natura. Şi concluzionase c-a fost mai bine aşa. Nu s-ar fi putut despărţi şi resemna cu mulţimea, care să-i fure momentul, lângă ea.

Aşezată în genunchi, îşi aplecă trupul spre pământ, atingând zăpada cu fruntea. Un singur cuvânt ieşi dintre buzele tremurânde:

-         спасибо.

Auzea parcă un tren... Poate, totuşi, dorinţa i se va îndeplini. Poate va putea pleca şi va putea uita că întâlnise un om; un om care îşi lăsase amprenta asupra ei. Dar trenul trecuse direct pe lângă ea, nevăzându-l şi, deci, neavând cum să-l prindă.

Dacă trenul, de fapt, nu trebuia să o ducă pe ea undeva? Dacă adusese pe cineva lângă ea?

Fusese cuprinsă de două mâni, iar faţa i se odihnise pe pieptul cuiva. Haina acelei persoane era, de asemenea, umedă, dar se putea simţi o uşoară căldură. Buclele i-au fost netezite, urmele de apă de pe faţă şterse şi mâinile încălzite.

O îmbrăţisare. Ştia din partea cui venea şi zâmbi, căci o altă dorinţă a ei era să rămână pe loc şi trenul să o caute... să o caute pe lângă peroanele goale şi părăsite, pe lângă nesfârşitele întinderi de zăpadă, să se întoarcă, să staţioneze şi să o ia de la capăt...

Capul îi fu ridicat de aceleaşi mâini şi apropiat de o pereche de buze uscate şi reci. O atingere simplă, dar îndelungată. O atingere care îi confirmă că era în trenul care trebuia...

-         Я люблю тeбя..

Ochii albaştri îi întâlniră pe cei negri.

''Nu uita ce este divin în sufletul rus - resemnarea.''

S.

Noi.

Nuuuu, nu e ceva romanticos ca pentru iubiţi. E ceva dlăguţ ca între prietene. Tu ai scris, scriu şi eu. Şi nu ca să compensez sau ceva. Scriu pentru că vreau. Şi probabil n-o să ghiceşti în ce mod...

Draga mea M.,

Poate pare ciudat c-am ales să scriu în forma asta, dar aşa mi-a trecut prin bostănel şi aşa scriu.

Sunt o fire dificilă şi probabil eşti a doua fiinţă de pe planetă care ştie asta foarte bine, în afară de mama. Au fost momente în care am urlat de zici că eram scăpată de la spitalul de nebuni, dar nu pentru că aş fi fost cu adevărat de acolo, ci pentru că mă aprindeam uşor şi nu înţelegeam de ce nu înţelegi *iooi, cum sună*. Eşti tu cu doi ani mai mică decât mine, ai avut perioade dificile peste care ai trecut, am avut amândouă perioade dificile peste care am trecut, dar nu fără să ne ucidem neuronii una alteia. Ţi-am dat din pozitivitatea mea când erai la pământ – cred... – şi ţi-ai revenit. Poate se cheamă că făceam schimb de energii, dar imediat după mă simţeam ciudat. Ai făcut şi tu la fel în cazul meu.

Acum să trecem la alt mod de abordare, că deja sună dubios şi siropos.

Imaginează-ţi o carte. O carte mare. Maaaaaaare. Groasă. Cu foi parfumate şi subţiri. Înflorate pe margini sau cum vrei tu. Cu litere colorate sau nu şi cu o copertă nu cartonată, ci veche. Stă într-un colţ, ascunsă, uitată de lume. Cineva a citit-o acum mulţi ani, asta-i sigur. Dar timpul a trecut, au apărut alte genuri ale literaturii, oamenii s-au plictisit de ea. Tragic, nu? Şi nu, nu o spun la mişto. Chiar e tragic.

Într-o zi, o fetiţă de opt ani a descoperit-o acolo. Casa era parasită. Copiii sunt curioşi, după cum ştie toată lumea. A luat-o din colţ, s-a aşezat pe o canapea veche şi prăfuită de lângă geamul care dădea spre curtea din spate şi a deschis-o. Au atras-o forma literelor, mirosul – care încă se păstrase - emanat de pagini si, mai ales, coperta veche. În mod normal copiii sunt atraşi de culori mai puternice, dar coperta era maronie, zgâriată şi avea pe ici, pe colo pânze de păianjen. A început să o citească, atât cât se pricepea. Era de abia în clasa a doua şi învăţase să citească nu de multă vreme.

Orele treceau; dimineaţa s-a făcut amiază, iar amiaza, seară. Şi ea încă nu o terminase de citit. Poate unul dintre motive îl constituia faptul că avea mai mult de o mie de pagini, iar pentru un copil de opt ani e dificil să citească şi o sută. Nu voia să o lase din nou în colţul mucegăit şi ferit de soare, aşa că a luat-o acasă. Cina a mâncat-o în timp ce încă citea, atrăgând atenţia întregilor membri ai familiei; apoi a hotărât să se retragă în camera sa, unde nimeni nu avea să o deranjeze. Era în vacanţă, aşa că se putea preface că a adormit la ora stabilită de părinţi, iar după ce fusese verificată, să se scoale şi să continue cu lectura. Aşa a şi procedat.

I-a luat două săptămâni să o termine. Aflând toată povestea care era în carte a constatat că putea şi ea să trăiască asemenea întâmplări.

Ai ghicit ce scria în carte? Dacă nu, îţi spun eu:

Poate era povestea noastră. Sau poate povestea altor prietene care se cunosc de mai multă vreme ca noi. Certe sunt următoarele lucruri: coperta veche reprezintă trecerea timpului, paginile parfumate şi cu scris frumos sunt întâmplările prin care am trecut şi vom mai trece (pentru că la finalul cărţii scria: Nu s-a sfârşit...), pe care le-am depăşit atunci când au fost grele şi de care ne-am bucurat când au fost frumoase; colţul mucegăit, ferit de soare şi casa părăsită le poţi asemăna cu momentele în care am uitat de orice sentiment care are legătură cu prietenia şi ne-am concentrat pe egoism şi răutate, pierzând orice cărare înapoi spre noi...; dar nu pentru totdeauna, căci fetiţa e inocenţa întruchipată, speranţa că lucrurile se vor îndrepta, că nu există un NU atunci când noi vrem să fie DA şi că, deşi vom ajunge nişte bătrânele care vor sta într-un colţ şi vor croşeta – probabil -, cineva tot îşi va aduce aminte de noi.

În primul rând, noi, pentru c-am trăit povestea. În al doilea rând. alţii, pentru c-am scris-o. Şi în al treilea rând, fiecare persoană care a avut parte de asemenea întâmplări şi a aflat că uneori, dacă există voinţă, totul se poate rememora şi trimite mai departe.

Atât. Şi... doar S.

Ceva pe-acolo.

OCHI1, ochi, s. m. ochiuri. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui.


UITÁRE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri.

Uiţi ochii persoanelor cu care te întâlneşti pentru prima dată şi apoi ştii sigur că nu vei mai avea cum să îi priveşti. Uiţi ochii persoanelor care cândva ţi-au fost dragi, dar care te-au rănit sau de care te-ai distanţat încet-încet, ca mai apoi să-ţi rămână doar amintirile şi să priveşti în urmă cu părere de rău sau amărăciune – nu te va ţine mult, fiindcă deja ai alţi oameni de care te înconjori şi eşti prea ocupat să le reţii culoarea ochilor, sperând că nu va fi ceva trecător şi de această dată.
Privind la definiţii, ochii sunt doar nişte organe, iar uitarea un proces psihic normal şi de care avem nevoie, pentru a face loc altor informaţii, pentru a nu ne încărca cu cele care nu ne mai sunt de folos.
Dacă luăm aceste două simple cuvinte, pentru poeţi şi scriitori de romane ele reprezintă un punct de plecare în descrierea unei iubiri, a acelei etape a vieţii în care sunt înconjuraţi de acel sentiment sau aspiră spre împlinirea lui pentru a se desăvârşi sufleteşte. Ochii fiinţei iubite sunt descrişi ca fiind, probabil, cei mai frumoşi din lume, având deci un rol important în viziunea scriitorului asupra persoanei pe care o iubeşte. Apoi intervine uitarea, motiv literar la fel de frecvent în opere. Deşi se observă că nu e acea uitare definitivă, rămânând măcar un lucru care să amintească de ceea ce a fost.

S.

Depresie?! Nee.

Scriu despre chestia asta, pentru că e mult prea frecventă în ziua de azi şi m-am săturat până peste cap de oameni care gândesc negativ, se autodistrug, se plâng că nimeni nu le e alături şi atunci când cineva încearcă să-i ajute spun: " dar viaţa mea e roz! ". Prea multă ipocrizie.
În primul rând, poate nu e doar vina lor pentru stadiul în care ajung. E şi lumea din jur care îi împinge spre autodistrugere, ca mai apoi să nege adevărata viaţa pe care o duc, spunând că aşa au fost dintotdeauna şi că nu au nevoie de ajutor. Poate că niciodată n-am fost în stare să ne ajutăm între noi, pentru că suntem prea ocupaţi cu propriile probleme, dar nu putem trăi în singurătate. Speli nişte ţoale, după mergi singur/ă la un suc, după te plimbi prin parc, aberezi în mintea ta şi alte chestii d-astea şi te întorci seara acasă şi pam! n-ai pe nimeni cu care să vorbeşti şi te deprimi, gândindu-te cum ar fi dacă te-ai sinucide.
E vina noastră, dar şi a lor. Nu găsesc absolut niciun motiv concret şi normal pentru care cineva să aleagă să-şi pună capăt vieţii. Mi-e silă de asemenea oameni. Te-a părăsit iubita/iubitul? Ok, plângi o lună, şapte, un an sau doi şi mergi mai departe că nu te-ai desfăcut în două! Ţi-ai pierdut slujba, ţi-a ars şi casa şi ţi-a murit familia în acelaşi timp? Bine, aici e ceva mai complicat. Dar totuşi, dai dovadă de laşitate şi prostie să-ţi bagi un cuţit în inimă sau un glonţ în bostan. Ridică-te din nou, fii un om care să le arate celorlalţi că, deşi ai trecut prin cele mai groaznice lucruri, ţi-ai revenit. Consultă jdemii de psihologi dacă tu consideri că nu poţi izbuti fără ajutorul cuiva. A merge la un psiholog nu e aşa ruşinos precum cred românii - ăia încuiaţi.
Poate că ce am spus până acum nu e chiar coerent, dar având atâtea idei în minte am şi eu probleme - ca orice om, în a le aranja într-o ordine.
Bun, altceva ar mai fi faptul că cei care ajung la acel gând se înconjoară de oameni şi situaţii nefavorabile, astfel că sunt "îmbibaţi" cu sentimente negative, viaţa lor devenind la rândul ei negativă. După se plâng că fuge fericirea de ei, că totul le merge prost şi gata, s-a zis cu ei. În caz că nu se sinucid chiar în secunda respectivă, încep să bea, să se drogheze şi să fumeze mult. Tot o formă de sinucidere e şi asta - în cazul în care-şi dau seama că se distrug şi apelează apoi la ajutor specializat e bine, iar în cazul în care o ţin aşa cu gândul că o să crape până la urmă e... mnea, naşpa.
Poate că sunt o fraieră că nu mă apuc şi eu să mă îmbăt de "distracţie", sau să fumez şi să mă droghez. Dar sincer, nu vreau sa mor aşa de tânără. Şi nu cu toate organele aproape moarte înainte să-mi dau eu seama. Am recunoscut şi-o să tot recunosc că a fost o perioadă când am fost deprimată continuu şi mă gândeam numai la tâmpenii, dar din moment ce mi-a trecut şi mi-am dat seama că viaţa e frumoasă şi chiar merită, cred că mi-am revenit şi mă simt un caz fericit. Poate că mă comport aiurea, mă enervez şi spun chestii nu tocmai drăgute oamenilor care sunt deprimaţi mereu şi se gândesc la sinucidere, se droghează, se taie cu lama şi ce naiba mai fac, dar urăsc să văd atâta.... nici nu ştiu cum să-i zic. Nu merg pe principiul că am o singură viaţă, pentru că îmi plac cărţile şi spun că am atâtea vieţi câte cărţi am citit şi voi mai citi, dar în lumea materială am o singură viaţă şi trebuie să o trăiesc într-un mod constructiv şi care să mă bucure, să simt că... trăiesc. Nu că mă distrug ca proasta. Pentru că cei cu tendinţe autodistructive sunt proşti. Indiferent de ce mi-ar reproşa mie lumea cum că sunt dură şi s-o las mai moale, că nu merită să fiu aşa cu bieţii oameni, că cine ştie prin ce au trecut şi blaaa. Hai, serios?! Mai gândiţi-vă! Nu te-ai născut tu, fiinţă raţională cică, pe planetă asta ca să te sinucizi. Că ori mai bine nu te mai năşteai, ori mai bine erai o stană de piatră pe undeva prin Australia. Sau un copac.
Nu fiţi şi voi ca simboliştii care vedeau moarte, boală şi lucruri urâte în absolut orice, spunând că nici măcar iubirea nu mai este o formă de salvare. Mai căutaţi şi nu vă înconjuraţi de oameni fără minte şi care fac chestii distructive doar pentru distracţie. Că, indiferent când vor muri, nu prea se vor putea lăuda cu o viaţă trăită frumos, ci cu o pierdere de vreme. Iar tu, alegând altă cale, alt drum, altă viaţă, cum vrei să-i zici, te vei putea lăuda cu atât: am trăit, trăiesc şi voi mai trăi.

S.

Să nu mai tergiversăm

I. Totul se reduce la timp…

Avem timp pentru ambiții și boli,

să învinovățim destinul și amănuntele,

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,

avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,

avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,

avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,

avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.

Când să facem și asta - murim. – Octavian Paler

Trăim în secolul vitezei. Ne trezim dimineaţa, vrem să facem din ce în ce mai multe, fără să ne gândim înainte, fără să medităm şi să vedem dacă ceea ce facem e pentru bucuria sufletului nostru sau, pur şi simplu, e pentru ca să ştim că a fost făcut.
Oamenii aleargă. Au renunţat la mersul încet şi frumos, în timpul căruia pot observa minunile din jurul lor. Vor bani. Vor să aibă ce mânca. Vor să aibă unde dormi. Vor din ce în ce mai multă putere. Doar vor. Vor şi cer. Dar uită constant să şi dea. Însă există legea compensaţiei. Vom da înapoi ceva pentru ceea ce am cerut, fie că vrem sau nu.
Ne plângem că ne îmbolnăvim, că nu mai putem avea încredere în nimeni, că societatea e de vină pentru toate problemele noastre. Societatea e formată din oameni. Noi ne facem singuri problemele. Noi ne complicăm viaţa. Noi suntem cei care ne distrugem.
Nu mai avem încredere în nimeni pentru că ne interesează doar de noi. Vrem să avem doar noi totul. Cât despre ceilalţi, gândim că ar face bine să nu ne stea în cale. Fiecare crede despre sine că merită tot ce e mai bun – un fel de compensaţie pentru problemele pe care şi le creează singur. E pur şi simplu un paradox.
Nu învăţăm din greşeli, pentru că le repetăm în fiecare zi, încă din momentul în care ne trezim. Gândim negativ şi ne îmbolnăvim, apoi dăm din nou vina pe societate şi sistem. E un cerc vicios din care nu prea ştim cum să ieşim, pentru că nici măcar n-avem timp să ne dăm seama că greşim şi că ne afundăm din ce în ce mai mult într-o groapă fără fund.
Ne bucurăm când vedem la televizor că şi altii au probleme. Ne complacem în invidie, orgoliu şi bucurie faţă de răul altuia. Nici măcar nu avem puterea să conştientizăm că acel impuls concretizat într-o durere în piept şi un gând la nivel cerebral e, de fapt, reacţia simultană a sufletului şi a conştiinţei noastre care ne mustră. Poate ne dăm seama pe moment, dar, la fel ca în cazul avertismentelor de pe pachetele de ţigări pe care le citim şi le uităm în câteva secunde - fiindcă începem deja să ne gândim cum să avem mai mulţi bani, uităm şi acea mustrare – fiindcă ne grăbim. Pur şi simplu.
Ne supărăm pe viaţă când ni se întâmplă ceva rău şi-I cerem lui Dumnezeu să ne ia la El sau să facă în aşa fel încât să nu mai suferim. Dar cât de simplu cerem. De ce nu mulţumim? Din nou, pentru că aşa credem că trebuie să se întâmple – ni se cuvine totul.
Uităm momentele frumoase în care am fost cu adevărat fericiţi. De ce? Poate pentru că au fost prea scurte. Poate pentru că după au urmat altele pline de suferinţă sau încercări grele care aproape că ne-au depăşit. Dar Dumnezeu nu dă niciodată mai mult decât putem noi duce.
Gândim prea mult, simţim prea puţin sau deloc şi ne complicăm viaţa fără folos. O considerăm grea, urâtă, fără rost. Ne întrebăm pentru ce ne-am născut şi ajungem la concluzia că pentru că aşa a trebuit. Trebuinţa o aflăm – unii mai devreme, alţii mai târziu, dar fie nu ne dăm seama, fie nu vrem să înţelegem, pentru că noi considerăm că pentru altceva am venit. Nimeni nu poate face nimic. Suntem prea atoateştiutori.
Vrem să spunem prea multe într-un timp prea scurt şi nu mai apucăm. Nu pentru că n-am vrea, ci pentru că vrem să facem şi altceva. Când ajungem la bătrâneţe plângem pentru lucrurile pe care nu le-am făcut şi nu le-am spus la timp. Ne credem presaţi de ireversibilitatea timpului. Suntem prea ocupaţi cu noi înşine şi cu nevoile noastre… sau nevoile care credem că sunt ale noastre. Sufletului nu-i trebuie decât de foarte puţin ca să poată fi fericit. Şi e din nou un paradox. Atunci de ce ne luptăm să avem cât mai mult, dacă fericirea constă în lucruri mărunte? Din nou aceeaşi concluzie: ne complicăm.
Uităm, cerem, vrem, ne plângem, ne complicăm, dăm vina pe oricine şi orice pentru propriile greşeli şi, în concepţiile noastre, nu avem timp pentru nimic.
Măcar de-am şti ce să facem cu el…

S.

Plictiseală şi căldură.

Oare în zilele călduroase de ce e atâta plictiseală? Se presupune că trebuie să ieşi, să te distrezi, eventual să tragi o fugă la piscină cu prietenii şi ei să te arunce în apă, iar tu să urli că-i tranşezi când îi prinzi şi tot felul de întâmplări care nu ar trebui să aibă nici o legătură cu plictiseala! Dar sincer, mie la 30 şi ceva de grade, îmi vine doar să lenevesc în pat, să citesc, să mă uit la un film bun şi să trag perdelele ca să nu intre soarele în cameră. E enervant soarele. E obositor. Răspândeşte prea multă căldură. Îmi e dor de zilele ploioase de la început de iunie...

Mai că m-aş urca într-un tren cu destinaţie necunoscută, să ajung undeva la munte şi să rămân acolo pe tot parcursul verii. Ador muntele... când e mai răcoare ca în oraşele mari sau mici, dar totuşi enervante, aerul care nu e la fel de poluat ca în mediul citadin şi muuuulte altele.

În asemenea zile mă gândesc cât de antitalent sunt şi la faptul că n-am mai scris de vreo 4 luni buuune ceva coerent şi care să mă mulţumească - nu că m-ar fi mulţumit vreodată ceva. Din câte observ, nici acum nu sunt prea coerentă. Eh, cert e că urmează o vară luuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuungă, plictisitoare, călduroasă, nemulţumitoare ş.a.m.d.

s.