I. Totul se
reduce la timp…
Avem timp pentru ambiții și boli,
să învinovățim destinul și amănuntele,
avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile,
avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reînventăm,
avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,
avem timp să primim lecții și să le uităm dupa-aceea,
avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru puțină tandrețe.
Când să facem și asta - murim. – Octavian Paler
Trăim în secolul vitezei. Ne trezim dimineaţa, vrem să facem din ce în ce mai multe, fără să ne gândim înainte, fără să medităm şi să vedem dacă ceea ce facem e pentru bucuria sufletului nostru sau, pur şi simplu, e pentru ca să ştim că a fost făcut.
Oamenii aleargă. Au renunţat la mersul încet şi frumos, în timpul căruia pot observa minunile din jurul lor. Vor bani. Vor să aibă ce mânca. Vor să aibă unde dormi. Vor din ce în ce mai multă putere. Doar vor. Vor şi cer. Dar uită constant să şi dea. Însă există legea compensaţiei. Vom da înapoi ceva pentru ceea ce am cerut, fie că vrem sau nu.
Ne plângem că ne îmbolnăvim, că nu mai putem avea încredere în nimeni, că societatea e de vină pentru toate problemele noastre. Societatea e formată din oameni. Noi ne facem singuri problemele. Noi ne complicăm viaţa. Noi suntem cei care ne distrugem.
Nu mai avem încredere în nimeni pentru că ne interesează doar de noi. Vrem să avem doar noi totul. Cât despre ceilalţi, gândim că ar face bine să nu ne stea în cale. Fiecare crede despre sine că merită tot ce e mai bun – un fel de compensaţie pentru problemele pe care şi le creează singur. E pur şi simplu un paradox.
Nu învăţăm din greşeli, pentru că le repetăm în fiecare zi, încă din momentul în care ne trezim. Gândim negativ şi ne îmbolnăvim, apoi dăm din nou vina pe societate şi sistem. E un cerc vicios din care nu prea ştim cum să ieşim, pentru că nici măcar n-avem timp să ne dăm seama că greşim şi că ne afundăm din ce în ce mai mult într-o groapă fără fund.
Ne bucurăm când vedem la televizor că şi altii au probleme. Ne complacem în invidie, orgoliu şi bucurie faţă de răul altuia. Nici măcar nu avem puterea să conştientizăm că acel impuls concretizat într-o durere în piept şi un gând la nivel cerebral e, de fapt, reacţia simultană a sufletului şi a conştiinţei noastre care ne mustră. Poate ne dăm seama pe moment, dar, la fel ca în cazul avertismentelor de pe pachetele de ţigări pe care le citim şi le uităm în câteva secunde - fiindcă începem deja să ne gândim cum să avem mai mulţi bani, uităm şi acea mustrare – fiindcă ne grăbim. Pur şi simplu.
Ne supărăm pe viaţă când ni se întâmplă ceva rău şi-I cerem lui Dumnezeu să ne ia la El sau să facă în aşa fel încât să nu mai suferim. Dar cât de simplu cerem. De ce nu mulţumim? Din nou, pentru că aşa credem că trebuie să se întâmple – ni se cuvine totul.
Uităm momentele frumoase în care am fost cu adevărat fericiţi. De ce? Poate pentru că au fost prea scurte. Poate pentru că după au urmat altele pline de suferinţă sau încercări grele care aproape că ne-au depăşit. Dar Dumnezeu nu dă niciodată mai mult decât putem noi duce.
Gândim prea mult, simţim prea puţin sau deloc şi ne complicăm viaţa fără folos. O considerăm grea, urâtă, fără rost. Ne întrebăm pentru ce ne-am născut şi ajungem la concluzia că pentru că aşa a trebuit. Trebuinţa o aflăm – unii mai devreme, alţii mai târziu, dar fie nu ne dăm seama, fie nu vrem să înţelegem, pentru că noi considerăm că pentru altceva am venit. Nimeni nu poate face nimic. Suntem prea atoateştiutori.
Vrem să spunem prea multe într-un timp prea scurt şi nu mai apucăm. Nu pentru că n-am vrea, ci pentru că vrem să facem şi altceva. Când ajungem la bătrâneţe plângem pentru lucrurile pe care nu le-am făcut şi nu le-am spus la timp. Ne credem presaţi de ireversibilitatea timpului. Suntem prea ocupaţi cu noi înşine şi cu nevoile noastre… sau nevoile care credem că sunt ale noastre. Sufletului nu-i trebuie decât de foarte puţin ca să poată fi fericit. Şi e din nou un paradox. Atunci de ce ne luptăm să avem cât mai mult, dacă fericirea constă în lucruri mărunte? Din nou aceeaşi concluzie: ne complicăm.
Uităm, cerem, vrem, ne plângem, ne complicăm, dăm vina pe oricine şi orice pentru propriile greşeli şi, în concepţiile noastre, nu avem timp pentru nimic.
Măcar de-am şti ce să facem cu el…
S.
