joi, 17 octombrie 2013

Rusesc...



Gerul îi lovea obrajii, făcându-i să devină roşii. Vântul puternic îi răscolea buclele, unele şuviţe acoperindu-i ochii, astfel încât nu mai distingea clar ce se afla în preajma ei. Mâinile erau şi ele reci şi roşii.
Poate aştepta pe cineva? Dar peronul era gol. Niciun tren nu pleca şi nici nu venea din cauza vremii. Doar mintea ei călătorea, în acelaşi compartiment cu ea aflându-se nostalgia şi speranţa. Călătoreau înapoi spre trecut, întorcându-se apoi în gară. Staţionau, fiindcă aveau nevoie de o perioadă de calmitate. Când luau trenul spre o destinaţie necunoscută – viitorul, se opreau la fiecare staţie şi nu aveau curajul să meargă mai departe.
Ochii albaştri, de gheaţă, priveau zăpada care cădea continuu şi o înconjura, umezindu-i paltonul. Apa topită îi intrase şi în pantofi, făcând-o să simtă o uşoara amorţeală. Îşi înclină puţin capul şi, cu ochii mijiţi, privi în depărtare. I se părea, poate, că vede pe cineva. Mai mult ca sigur doar imaginaţia, căci pe acea vreme şi la acea oră nu era nimeni pe străzi, mai ales în gară.
Ca trezită dintr-un vis, îşi lua bagajul şi coborî cum putu treptele îngheţate, continuând să meargă de-a lungul şinei de tren. Un zâmbet de abia schiţat îi apăru în colţul gurii şi scăpă ce avea în mână. Bărbia începu să-i tremure şi se prăbuşi în zăpadă, aceasta aproape acoperind-o.
Închise strâns ochii şi înălţă capul spre cer. Părea că vrea să rostească anumite cuvinte, căci avea buzele întredeschise. Îşi cuprinse trupul cu mâinile firave şi crăpate din cauza gerului, încercând parcă să nu mai simtă golul din suflet.
Voise să ia trenul spre viitor. Spre o altă lume, în care nu ar mai fi existat critici şi condiţii. Crezuse că putea lupta cu toţi pentru ea, pentru liniştea ei... dar se resemnase. Venise în gară pentru un adio, vrând ca de faţă să fie oameni. Dar martor îi era doar natura. Şi concluzionase c-a fost mai bine aşa. Nu s-ar fi putut despărţi şi resemna cu mulţimea, care să-i fure momentul, lângă ea.
Aşezată în genunchi, îşi aplecă trupul spre pământ, atingând zăpada cu fruntea. Un singur cuvânt ieşi dintre buzele tremurânde:
-         спасибо.
Auzea parcă un tren... Poate, totuşi, dorinţa i se va îndeplini. Poate va putea pleca şi va putea uita că întâlnise un om; un om care îşi lăsase amprenta asupra ei. Dar trenul trecuse direct pe lângă ea, nevăzându-l şi, deci, neavând cum să-l prindă.
Dacă trenul, de fapt, nu trebuia să o ducă pe ea undeva? Dacă adusese pe cineva lângă ea?
Fusese cuprinsă de două mâni, iar faţa i se odihnise pe pieptul cuiva. Haina acelei persoane era, de asemenea, umedă, dar se putea simţi o uşoară căldură. Buclele i-au fost netezite, urmele de apă de pe faţă şterse şi mâinile încălzite.
O îmbrăţisare. Ştia din partea cui venea şi zâmbi, căci o altă dorinţă a ei era să rămână pe loc şi trenul să o caute... să o caute pe lângă peroanele goale şi părăsite, pe lângă nesfârşitele întinderi de zăpadă, să se întoarcă, să staţioneze şi să o ia de la capăt...
Capul îi fu ridicat de aceleaşi mâini şi apropiat de o pereche de buze uscate şi reci. O atingere simplă, dar îndelungată. O atingere care îi confirmă că era în trenul care trebuia...
-         Я люблю тeбя..
Ochii albaştri îi întâlniră pe cei negri.



''Nu uita ce este divin în sufletul rus - resemnarea.''

S.

marți, 1 octombrie 2013

Noi.


Nuuuu, nu e ceva romanticos ca pentru iubiţi. E ceva dlăguţ ca între prietene. Tu ai scris, scriu şi eu. Şi nu ca să compensez sau ceva. Scriu pentru că vreau. Şi probabil n-o să ghiceşti în ce mod...



Draga mea M.,

Poate pare ciudat c-am ales să scriu în forma asta, dar aşa mi-a trecut prin bostănel şi aşa scriu.
Sunt o fire dificilă şi probabil eşti a doua fiinţă de pe planetă care ştie asta foarte bine, în afară de mama. Au fost momente în care am urlat de zici că eram scăpată de la spitalul de nebuni, dar nu pentru că aş fi fost cu adevărat de acolo, ci pentru că mă aprindeam uşor şi nu înţelegeam de ce nu înţelegi *iooi, cum sună*. Eşti tu cu doi ani mai mică decât mine, ai avut perioade dificile peste care ai trecut, am avut amândouă perioade dificile peste care am trecut, dar nu fără să ne ucidem neuronii una alteia. Ţi-am dat din pozitivitatea mea când erai la pământ – cred... – şi ţi-ai revenit. Poate se cheamă că făceam schimb de energii, dar imediat după mă simţeam ciudat. Ai făcut şi tu la fel în cazul meu.
Acum să trecem la alt mod de abordare, că deja sună dubios şi siropos.
Imaginează-ţi o carte. O carte mare. Maaaaaaare. Groasă. Cu foi parfumate şi subţiri. Înflorate pe margini sau cum vrei tu. Cu litere colorate sau nu şi cu o copertă nu cartonată, ci veche. Stă într-un colţ, ascunsă, uitată de lume. Cineva a citit-o acum mulţi ani, asta-i sigur. Dar timpul a trecut, au apărut alte genuri ale literaturii, oamenii s-au plictisit de ea. Tragic, nu? Şi nu, nu o spun la mişto. Chiar e tragic.
Într-o zi, o fetiţă de opt ani a descoperit-o acolo. Casa era parasită. Copiii sunt curioşi, după cum ştie toată lumea. A luat-o din colţ, s-a aşezat pe o canapea veche şi prăfuită de lângă geamul care dădea spre curtea din spate şi a deschis-o. Au atras-o forma literelor, mirosul – care încă se păstrase - emanat de pagini si, mai ales, coperta veche. În mod normal copiii sunt atraşi de culori mai puternice, dar coperta era maronie, zgâriată şi avea pe ici, pe colo pânze de păianjen. A început să o citească, atât cât se pricepea. Era de abia în clasa a doua şi învăţase să citească nu de multă vreme.
Orele treceau; dimineaţa s-a făcut amiază, iar amiaza, seară. Şi ea încă nu o terminase de citit. Poate unul dintre motive îl constituia faptul că avea mai mult de o mie de pagini, iar pentru un copil de opt ani e dificil să citească şi o sută. Nu voia să o lase din nou în colţul mucegăit şi ferit de soare, aşa că a luat-o acasă. Cina a mâncat-o în timp ce încă citea, atrăgând atenţia întregilor membri ai familiei; apoi a hotărât să se retragă în camera sa, unde nimeni nu avea să o deranjeze. Era în vacanţă, aşa că se putea preface că a adormit la ora stabilită de părinţi, iar după ce fusese verificată, să se scoale şi să continue cu lectura. Aşa a şi procedat.
I-a luat două săptămâni să o termine. Aflând toată povestea care era în carte a constatat că putea şi ea să trăiască asemenea întâmplări.
Ai ghicit ce scria în carte? Dacă nu, îţi spun eu:
Poate era povestea noastră. Sau poate povestea altor prietene care se cunosc de mai multă vreme ca noi. Certe sunt următoarele lucruri: coperta veche reprezintă trecerea timpului, paginile parfumate şi cu scris frumos sunt întâmplările prin care am trecut şi vom mai trece (pentru că la finalul cărţii scria: Nu s-a sfârşit...), pe care le-am depăşit atunci când au fost grele şi de care ne-am bucurat când au fost frumoase; colţul mucegăit, ferit de soare şi casa părăsită le poţi asemăna cu momentele în care am uitat de orice sentiment care are legătură cu prietenia şi ne-am concentrat pe egoism şi răutate, pierzând orice cărare înapoi spre noi...; dar nu pentru totdeauna, căci fetiţa e inocenţa întruchipată, speranţa că lucrurile se vor îndrepta, că nu există un NU atunci când noi vrem să fie DA şi că, deşi vom ajunge nişte bătrânele care vor sta într-un colţ şi vor croşeta – probabil -, cineva tot îşi va aduce aminte de noi.
În primul rând, noi, pentru c-am trăit povestea. În al doilea rând. alţii, pentru c-am scris-o. Şi în al treilea rând, fiecare persoană care a avut parte de asemenea întâmplări şi a aflat că uneori, dacă există voinţă, totul se poate rememora şi trimite mai departe.


Atât. Şi... doar S.