Noi.

Nuuuu, nu e ceva romanticos ca pentru iubiţi. E ceva dlăguţ ca între prietene. Tu ai scris, scriu şi eu. Şi nu ca să compensez sau ceva. Scriu pentru că vreau. Şi probabil n-o să ghiceşti în ce mod...

Draga mea M.,

Poate pare ciudat c-am ales să scriu în forma asta, dar aşa mi-a trecut prin bostănel şi aşa scriu.

Sunt o fire dificilă şi probabil eşti a doua fiinţă de pe planetă care ştie asta foarte bine, în afară de mama. Au fost momente în care am urlat de zici că eram scăpată de la spitalul de nebuni, dar nu pentru că aş fi fost cu adevărat de acolo, ci pentru că mă aprindeam uşor şi nu înţelegeam de ce nu înţelegi *iooi, cum sună*. Eşti tu cu doi ani mai mică decât mine, ai avut perioade dificile peste care ai trecut, am avut amândouă perioade dificile peste care am trecut, dar nu fără să ne ucidem neuronii una alteia. Ţi-am dat din pozitivitatea mea când erai la pământ – cred... – şi ţi-ai revenit. Poate se cheamă că făceam schimb de energii, dar imediat după mă simţeam ciudat. Ai făcut şi tu la fel în cazul meu.

Acum să trecem la alt mod de abordare, că deja sună dubios şi siropos.

Imaginează-ţi o carte. O carte mare. Maaaaaaare. Groasă. Cu foi parfumate şi subţiri. Înflorate pe margini sau cum vrei tu. Cu litere colorate sau nu şi cu o copertă nu cartonată, ci veche. Stă într-un colţ, ascunsă, uitată de lume. Cineva a citit-o acum mulţi ani, asta-i sigur. Dar timpul a trecut, au apărut alte genuri ale literaturii, oamenii s-au plictisit de ea. Tragic, nu? Şi nu, nu o spun la mişto. Chiar e tragic.

Într-o zi, o fetiţă de opt ani a descoperit-o acolo. Casa era parasită. Copiii sunt curioşi, după cum ştie toată lumea. A luat-o din colţ, s-a aşezat pe o canapea veche şi prăfuită de lângă geamul care dădea spre curtea din spate şi a deschis-o. Au atras-o forma literelor, mirosul – care încă se păstrase - emanat de pagini si, mai ales, coperta veche. În mod normal copiii sunt atraşi de culori mai puternice, dar coperta era maronie, zgâriată şi avea pe ici, pe colo pânze de păianjen. A început să o citească, atât cât se pricepea. Era de abia în clasa a doua şi învăţase să citească nu de multă vreme.

Orele treceau; dimineaţa s-a făcut amiază, iar amiaza, seară. Şi ea încă nu o terminase de citit. Poate unul dintre motive îl constituia faptul că avea mai mult de o mie de pagini, iar pentru un copil de opt ani e dificil să citească şi o sută. Nu voia să o lase din nou în colţul mucegăit şi ferit de soare, aşa că a luat-o acasă. Cina a mâncat-o în timp ce încă citea, atrăgând atenţia întregilor membri ai familiei; apoi a hotărât să se retragă în camera sa, unde nimeni nu avea să o deranjeze. Era în vacanţă, aşa că se putea preface că a adormit la ora stabilită de părinţi, iar după ce fusese verificată, să se scoale şi să continue cu lectura. Aşa a şi procedat.

I-a luat două săptămâni să o termine. Aflând toată povestea care era în carte a constatat că putea şi ea să trăiască asemenea întâmplări.

Ai ghicit ce scria în carte? Dacă nu, îţi spun eu:

Poate era povestea noastră. Sau poate povestea altor prietene care se cunosc de mai multă vreme ca noi. Certe sunt următoarele lucruri: coperta veche reprezintă trecerea timpului, paginile parfumate şi cu scris frumos sunt întâmplările prin care am trecut şi vom mai trece (pentru că la finalul cărţii scria: Nu s-a sfârşit...), pe care le-am depăşit atunci când au fost grele şi de care ne-am bucurat când au fost frumoase; colţul mucegăit, ferit de soare şi casa părăsită le poţi asemăna cu momentele în care am uitat de orice sentiment care are legătură cu prietenia şi ne-am concentrat pe egoism şi răutate, pierzând orice cărare înapoi spre noi...; dar nu pentru totdeauna, căci fetiţa e inocenţa întruchipată, speranţa că lucrurile se vor îndrepta, că nu există un NU atunci când noi vrem să fie DA şi că, deşi vom ajunge nişte bătrânele care vor sta într-un colţ şi vor croşeta – probabil -, cineva tot îşi va aduce aminte de noi.

În primul rând, noi, pentru c-am trăit povestea. În al doilea rând. alţii, pentru c-am scris-o. Şi în al treilea rând, fiecare persoană care a avut parte de asemenea întâmplări şi a aflat că uneori, dacă există voinţă, totul se poate rememora şi trimite mai departe.

Atât. Şi... doar S.