Rusesc...

Gerul îi lovea obrajii, făcându-i să devină roşii. Vântul puternic îi răscolea buclele, unele şuviţe acoperindu-i ochii, astfel încât nu mai distingea clar ce se afla în preajma ei. Mâinile erau şi ele reci şi roşii.

Poate aştepta pe cineva? Dar peronul era gol. Niciun tren nu pleca şi nici nu venea din cauza vremii. Doar mintea ei călătorea, în acelaşi compartiment cu ea aflându-se nostalgia şi speranţa. Călătoreau înapoi spre trecut, întorcându-se apoi în gară. Staţionau, fiindcă aveau nevoie de o perioadă de calmitate. Când luau trenul spre o destinaţie necunoscută – viitorul, se opreau la fiecare staţie şi nu aveau curajul să meargă mai departe.

Ochii albaştri, de gheaţă, priveau zăpada care cădea continuu şi o înconjura, umezindu-i paltonul. Apa topită îi intrase şi în pantofi, făcând-o să simtă o uşoara amorţeală. Îşi înclină puţin capul şi, cu ochii mijiţi, privi în depărtare. I se părea, poate, că vede pe cineva. Mai mult ca sigur doar imaginaţia, căci pe acea vreme şi la acea oră nu era nimeni pe străzi, mai ales în gară.

Ca trezită dintr-un vis, îşi lua bagajul şi coborî cum putu treptele îngheţate, continuând să meargă de-a lungul şinei de tren. Un zâmbet de abia schiţat îi apăru în colţul gurii şi scăpă ce avea în mână. Bărbia începu să-i tremure şi se prăbuşi în zăpadă, aceasta aproape acoperind-o.

Închise strâns ochii şi înălţă capul spre cer. Părea că vrea să rostească anumite cuvinte, căci avea buzele întredeschise. Îşi cuprinse trupul cu mâinile firave şi crăpate din cauza gerului, încercând parcă să nu mai simtă golul din suflet.

Voise să ia trenul spre viitor. Spre o altă lume, în care nu ar mai fi existat critici şi condiţii. Crezuse că putea lupta cu toţi pentru ea, pentru liniştea ei... dar se resemnase. Venise în gară pentru un adio, vrând ca de faţă să fie oameni. Dar martor îi era doar natura. Şi concluzionase c-a fost mai bine aşa. Nu s-ar fi putut despărţi şi resemna cu mulţimea, care să-i fure momentul, lângă ea.

Aşezată în genunchi, îşi aplecă trupul spre pământ, atingând zăpada cu fruntea. Un singur cuvânt ieşi dintre buzele tremurânde:

-         спасибо.

Auzea parcă un tren... Poate, totuşi, dorinţa i se va îndeplini. Poate va putea pleca şi va putea uita că întâlnise un om; un om care îşi lăsase amprenta asupra ei. Dar trenul trecuse direct pe lângă ea, nevăzându-l şi, deci, neavând cum să-l prindă.

Dacă trenul, de fapt, nu trebuia să o ducă pe ea undeva? Dacă adusese pe cineva lângă ea?

Fusese cuprinsă de două mâni, iar faţa i se odihnise pe pieptul cuiva. Haina acelei persoane era, de asemenea, umedă, dar se putea simţi o uşoară căldură. Buclele i-au fost netezite, urmele de apă de pe faţă şterse şi mâinile încălzite.

O îmbrăţisare. Ştia din partea cui venea şi zâmbi, căci o altă dorinţă a ei era să rămână pe loc şi trenul să o caute... să o caute pe lângă peroanele goale şi părăsite, pe lângă nesfârşitele întinderi de zăpadă, să se întoarcă, să staţioneze şi să o ia de la capăt...

Capul îi fu ridicat de aceleaşi mâini şi apropiat de o pereche de buze uscate şi reci. O atingere simplă, dar îndelungată. O atingere care îi confirmă că era în trenul care trebuia...

-         Я люблю тeбя..

Ochii albaştri îi întâlniră pe cei negri.

''Nu uita ce este divin în sufletul rus - resemnarea.''

S.